Câte vieți trecute-au ars, martore-a trăirii voie,
Câte stele se aprind udând florile văpăii?
Vers înnobilând cuvinte murmură în grai răsfrânt,
Prizonier luminei sale, dacă-auzi al lui frământ.

Câtă-n valul nefiresc s-a născut nebună-n patimi
Și chemarii a răspuns încălțând a tălpii veacuri?
Peste lumi orânduite, duse-n umbre de străbuni,
Cer de taine-s în trăirea din potire cu furtuni.

Și ne cară-n ani ecoul dinpre-al zilei răsărit,
Regăsită din albastrul cugetat ce-a licărit,
Din cuvinte reci și strâmbe, rătăcite guri ne-ntunec,
Dar ne cheamă a ta stare, scorbul de lumină-n pântec.

Tu aduci puterea nopții cu seninul blândei luni,
Ochii tăi cei mari și umezi suie-n inimă minuni.
'Naltul brazilor ne crește seama vieții și ardoarea,
Cântul clipelor înalță, fluturând, 'ți-alină marea,

Iar tu pleci rătacitoare, lumea-n soarta ta să zboare,
Chiar de arde recea gheață, pulsul venelor e-n soare.
Și din cupe se bea viața, când îți curge aurora,
Aduci fericire-n spirit și-n neliniști zboară ora.

Zei îți hrănesc virtutea într-al gândului aminte,
Prin izvorul chibzuinței ce se-'ntinde în cuvinte,
Cu fiorul rațiunii sfarmi hotare, hrănind poporul,
Aripi de lumini sărută vetrele și adevărul.

O, tu, fragedă visare, aburul din nuanța sevei,
Inocență fermecată, suflul dulce al otravei,
Ești parfumul pașilor prin nisipul de dospire,
Ce-n frunzișul foșnitor tremură cruda psaltire!