Pesemne ți-ar trebui niște aripi
sau câteva pene, doar,
să-mi scrijelești pe piele
lungi șanțuri prin care
somnul să poată curge
până la cea mai îndepărtată celula a mea
aceea din vârful genei
lipită de buzele tale.

Pe pleoape mi-ar crește atunci
mici fire de iarbă,
caii tăi albi să le pască
vise reci descântând.

Apoi, depărtându-te cu o umbră,
ochiul tău stâng s-ar petrece în ochiul meu drept
devenind nor
sub care vom putea sta ascunși
până ce neștiutele ploi vor începe să curgă
culcându-ne, îmbrăcându-ne în pulberea lor.

De-atâta străduință obosit,
ți-ai închide cuvântul pe umărul meu
și, prelungită din tine fiind
aș îngâna în gând
tăcerea ta...