domnule poet-secol, cunoașterea
dumneavoastră nu poate
să-mi cumpere un palat
în care să depozitez atâtea note.
Cât despre versurile
alambicate, dintre noi, dintre tine
și mare, dintre mine și maculatură,
nu mă pot amăgi cu măreția. Se pare
că niciunul nu am citit Poezia,
niciunul nu am simțit ambrozia
potolindu-ne setea de Olimp.
Þin minte cum era să spun,
când v-am întâlnit: "Uite un veleitar".
Doream să vă sfidez nepriceperea
prins în propria grafomanie. Vă cântam
noua ordine literară din
starea mea de fracturist inconștient.
Totul se năruia în viziunea lunedistului
afumat de atâta literatură oficială. Muribund printre manuscrise prăfuite
pe holul palatului. Scormonitor
de diamante prin praf. Născut prea târziu.
V-aș fi făcut o caligramă, domnule, pentru
a vă oglindi în dezgustul meu
principial față de neputința
cu care mă obișnuiați.
Negurile occidentului le-aș fi luminat
cu răsăritul, ca Pușkin și Kavafis și Istrati, oferindu-vă eșafodul umanități
și admirând supliciul multicultural,
tragismul umanismului.
V-aș fi recitat din viziunea mea de sorginte blagiană
la un picnic pe câmpia ethosului nostru.
Pierduți în pădurea curățită de vreascuri
și ecologizată între garduri
cu sârmă ghimpată. Între ultimele spasme
de natură unde omul trebuie
să aibă grijă de Dumnezeu. Acolo unde, jovial, ați spus:
"Cât de greu mi-a fost
să țin un suflet rătăcit printre ruine cu
vorbe obligate la tăcere!?"
Acolo unde am avut o întălnire
între patru lacrimi înfuriate.
Unde avea să apară pruncul poetizat din noi.