Via a murit în toamna asta,
Nu a mai vrut să aștepte primăvara
Pentru a plânge...
Versurile nebune
Sunt demodate,
Pline de praf
Lipsit de lavete.
Străzile râd între ele
De toți oamenii
Obsedați de aprecierile
Altora,
Cărora nu le pasă
Dar uneori se fac că le place...
Vorbele tale rămân
În fiecare pas al meu
Dacă știi să-mi arăți drumul.
Motanii zăpăciți fac cadouri
Pe acoperiș,
Ei nu uită să iubească.
Florile mele cred în minciuni,
În apă, azot și în bec
M-am săturat de ele,
În fiecare zi de luni
Îți voi ghici norocul în mărgele.
Dacă nu crezi rămâi așa,
În lumea ta fără suspans.
Azi mă gândesc la gura ta
Și vreau suspine în avans!