Noaptea își trage copilul cu plete negre prin copaci, sub streșini
și mai ales în adâncul pământului,
acolo cred că își are culcușul ascuns, nevăzut de nimeni,
peste ea se trage în aerul uscat și rece de iarnă
cortina în culori tot mai vii
ca petalele unei flori roșii aurii.
Mi-am ridicat atunci ochii din somnul adânc
și i-am aruncat gânditor peste zări
în focul mocnind de dincolo de orizont,
spre alte visări.
Fereastra a devenit dintr-o dată prea mică
ca să poată cuprinde această floare,
brațele tale le-am știut atunci prea mici
ca să poată cuprinde focul ce topește orice întristare.
Eram acolo în tăcerea unui nou început
și priveam prin fereastra cea mică parcă la un suflet
pictat în culorile dimineții de iarnă.

12 dec 2017