frunzele căzute-mi inspiră nostalgia
peste caierul vremii s-a așezat ceața
tu lună mohorâtă destrami toată magia
luminilor de vară ce-mbujorează fața.

mi-e dor de zilele pline de rouă
cu flori care surâd sub vesel soare
prelinse amintiri râvnesc o clipă două
la fericirea vieții ce nicicând nu moare.

privesc la bradul cu verde cetină
strecoară în suflet crezul nemuririi
molcomă lumină pătrunde în retină
să pogoare în cord ecoul iubirii.

anotimp cu franjuri pierdut în rutină
tu transmiți doruri pe-aleile vorbirii.