în vremea acea terestră și celestă
prin miezul nostru de fotoni vii
căzuți din soarele viu precum creierul său
zgîrîiam sclerotica și corneea lui Dumnezeu
era un Dumnezeu mare
și noi eram ochi din ochii lui frumoși
fiindcă lumea avea sare din lacrima sa
avea culoare cerul din umorile sale
avea vînt pămîntul din zbaterea genelor sale
și totul se rotea odată cu privirea lui
cu toții eram îndrăgostiți de viață
ca niște musculițe mărunte
fiindcă totul ne plăcea
pe floarea de iris numită pămînt
ne iubeam viața pieritoare
aveam în noi alți și alți ochi vii mai mărunți
și cîteodată mai cădeam prin pupila selenară
în apele înaltului rotitor
fiindcă mai trebuia și să murim
și ne era trist și cu părere de rău