Nu mai încap în sufletul meu,
prea plin de trecut și nu găsesc
târnăcopul și lopata potrivite
să îmi golească groapa metafizică
care fermentează în mine.
Poate că din inocență am acceptat
și alții să-și verse în mine
stări și întâmplări nefericite,
cu speranța că timpul va recicla
rezidurile altor vieți,
dar s-au asociat cu ale mele,
mai spre periferie.
Groapa mare pe groapa mică îngroapă,
cum în ocean dispare fluviul,
așa că m-am strecurat și eu cu ale mele
în alte suflete fără bariere sau taxe
la destăinuiri și strânsuri toxice,
dar mai târziu, m-a costat.
Mi s-a sugerat să-mi acopăr trecutul
cu un strat de indiferență
și să plantez deasupra gazon de speranțe,
dar a răsărit doar Miozotis – „Nu mă uita !”
și sângele meu freatic s-a amărât.
Cineva mi-a dăruit sămânță de maci roșii,
mi-a promis și niște trandafiri,
pentru că și-a făcut casa lângă sufletul meu.
Macii se trec repede, rozele au și spini,
așa că mi-a dat o floare albă de primăvară,
să am ce trăi, dacă nu mi-o rupe vântul.