Demult,
înfășuram cuvinte
pe un colț de batistă
în ochi numărând sclipiri de aisberg
sculptate din stele căzute.

Pe șoapte străine clădeam
carusel sărăcit de nevoi,
înmuiam un penel
în seva rădăcinii amare
ce-mi presăra pietre pe drum
sfărâmând clipe

un fel de păianjeniș
ascunzând aura blândă a frunții
cu urmele reci ce rareori se pot șterge.

Și totuși, azi
nu mai lăcrimez
în colțul meu de lume
fluturând albul batistei către ferestre de-azur
ascult zorii mijind.

Cobor,
în fiecare anotimp
pe aripa-i de ceară zugrăvind,
pe aceeași boltă
un nou răsărit.

7-10-2013