Frunza-n codru se înmoaie.
Ruginie și bălaie,
Se desprinde de pe ramuri,
Și se zbate pe la geamuri.

Aricel, cu patru mere,
Bătrânel, da în putere,
Trece peste frunze moarte,
Și peste alune sparte.

Pe trupșorul cu țepușe,
Trei frunzițe jucăușe,
Stau la sfat, ușor zbicite,
Și sunt tare fericite,

Că ariciul plimbărețul,
Le trece precum podețul,
Dincolo, înspre câmpie,
Hotărât, fără fobie.

Le-a dus prin dudău, hârtoape,
Trecând vale, trecând ape,
Până și-a zărit căsuța,
O fărâmă cât mânuța.

Haide, jos! - rosti agale -
- Uluite, în spirale,
Se apleacă și-l întreabă:
- Da unde atâta grabă?

- Ehei! – spuse-n zeflemea -
Mă duc la căsuța mea!