nu-mi mai este de ajuns

pământul acesta în care
semințele cresc strâmb
literele cad la fel ca sarea
pe valorile din cuvinte

acest pământ tăiat
pe spatele verbelor
din care s-a născut

nu-mi mai este de ajuns

țărâna asta în care
iubesc murind
iubesc trăind atât de intens
uneori
încât adorm
fără să mă trezesc

și totuși

sunt vie

îmi este de ajuns

trupul acesta în care
mă înscriu cuminte
prea cuminte
la toate fărădelegile umanului

și atunci

ridic brațele umbrele
odată cu mine strigă în pustiu

apoi

mă aruncă odată cu cheile
codurile lacătele inutile
pe iarba amar dulceagă
a viselor

nu-mi mai este de ajuns
pământul acesta
cu cicatrici

mă aplec doare
mă ridic doare

înalț privirea
prin triunghiul palmelor
către soare
și aștept

iarna o aștept
ca pe o învelitoare secretă
a literelor din care
încet încet
sau vulcanic
se nasc
metaforele tăcerii

Anne Marie Bejliu, 2 octombrie 2017