Nu mai îmi spune despre ea,
că te trezești cu durerea zăcând lângă tine,
că durerea îți pare o femeie foarte albă, cu sâni ca smântâna,
știu asta, așa mă trezesc și eu, oarecum,
lângă un bărbat foarte alb, cu ochii de mure, cu piele foarte
albă, ca raza de soare,
și știu că e multă durere, domnule,
știu că ne strângem în brațe răcnetul nostru de sori și de stele,
când tu ești încă soare, când eu sunt o stea potrivindu-se,
și furia noastră pe viață, pe micuța neîntâmplare,
separându-ne încă -
infinit după infinit,
și nimic ieșind afară din nimic,
dedesubturi acoperindu-se de întuneric, apoi de lumini,
îți zic
să o luăm la goană pe frumoasele câmpii foarte verzi
până orbim.