Socoteam câte domnițe s-au agățat
de firul vieții și mi l-au deșirat,
l-au încâlcit, mi-au destrămat zâmbetul,
apoi, și-au înscris scorul în cutia lor
de mărunțișuri cu nasturi, ace, papiote,
pentru reparat istoria lor îmbogățită.
Tocat mărunt, fiecare mi-a prăjit
bucăți de suflet, în uleiul capriciilor,
să-și sature intestinele feminității.
Intuiția a răgușit de la atenționări
către autismul masculin, vigilent apărat
de armata orgoliilor hormonale
rămasă fără căpitanul eului rănit.
Am exersat și rolul de Phoenix amator,
în regia speranței, dar mi s-a potrivit
cel de Icar al gândurilor de noapte,
fluture visător.
Așa mi-am văzut de sus punctul
în căutarea ultimului meu vers
din poemul cu tine.