-1-

Sunt zile în care pleci greu din tine, de parcă
iureșul vieții nu te-ar mai atinge cu
nici o speranță. Pui ordine
gândurilor, le dai o pauză de câteva sunete albe, le
urci acolo unde
rezistă mai mult: între pagini.
Ãla-i cerul în care ne
temeam să nu rătăcim sunetul inconfundabil și
așteptările, cerul în care ne confundam până la
trezirea de sine.
Eram tineri și fără
astâmpăr. Ne cuprindea emoția în care pluteau toate visele.

Undeva trebuie să se fi schimbat perspectiva.
Nu-i ușor să ieși din tine, de parcă ai pleca în vacanță
undeva, de unde să te întorci semănând
izbitor cu rebelul de ieri.

Simt că aici suntem pe aceeași lungime de
undă, simt că toată
neliniștea de ieri
era doar presimțirea că altfel nu putea fi, când
timpul ne strânge, absent, în aceeași înserare.


-2-

Traducerea visului într-o
emoție nu pare a fi idealul nostru.
Naivi, lăsăm speranțele să zboare
unde vor, indicii pentru
stelele ce ne vor lumina prea târziu.

Izbește în țărm
un val. Se oprește, înăbușit, la picioarele
noastre. Știm că
urmele ni se vor șterge la următorul și următorul val.

Astfel, învățăm că nu
există vreo
traducere fidelă
a sufletelor noastre.
Trecem, neștiuți, prin real, dar știm că realul
ăla nu e șters nici măcar de moarte, nici de
regretele târzii că ne-am irosit așa
ușor, de parcă toată
greutatea vieții ar atârna de punțile
nestatornice ale
inimii, iar portativul pe care ne urcăm
sunetele singurătății ar fi de negăsit.