I

Pe patul singuratații
Stă omul ingândurat,
Suspinând anii tinereții
Ce trec neîncetat.

O soartă i-a fost dată,
Mintea-i să fie blestem
Pentru incercarea lepădată
De a cunoaste omul demn.

Rupt a fost de realitate,
Unica-i scăpare-i visul,
In lupta spre dreptate
El a cunoscut abisul.

Cunoasterea-i cârja
Bolii ce o poarta
Aratându-și dârja
Peste lumea deocheată.

Insă-și Domnul l-a incercat
Căutându-i isbăvirea,
Dar curajul nu i-a luat
Incercându-i nemurirea.

II

Slova stelei i s-arată
Ca un munte ivit in zare
Ducandu-i rugaciunea toată
Spre Valhala, spre salvare.

Timpul i s-aseaza-n palmă
Ca o gâză obosită
Vrand sa-l bage odat' in seama,
Dar cuvintele-i ezita.

Curand lumea-i dispare
Facandu-l vulnerabil,
Dar o zeitate îi apare
Cu un gând venerabil:

O, tu de ne-ai cautat,
Printre muritori m-am aratat
Pe tine a te gasi,
Lumina lumii stravezii.

Facut-ai priveghi in lume
Lasandu-ti vorbele pe urme,
Iar graiul neîncetat,
Tu l-ai abandonat,

Printre chipuri prefacute,
Lumi intregi necunoscute,
Pocalul divin ti-l voi da,
Eu venit-am a te lua.

Lasa oaza suflarii vii!
Si vino-n sfera zeilor, mii.
De acolo Pamantul te va urma
Si cuvantarea ti-o va asculta.

III

Sufletu-mi suspina,
La întinderea divina.
Auzind cântul ingerilor-n goarnă,
Vad ca nemurirea m-i s-astearna.

Asteptat-am in tacere,
Ziua mea de inviere,
Iar ăl de ma va perinda,
Coroana de lauri îi voi da.

Am sa-ncerc intaia oara,
Sa fiu dreptatea de ocară,
Caci sange eu voi lua
Si apă de pildă voi da.

Fumul alb al mortii sfinte,
Surle si trambite infinte,
Toate se vor prigoni
In cercul celor vii.