M-am otrăvit cu versuri și nu mai vreau să scriu,
de clipe ce nu pot să treacă,
poate mai pierd,
eu știu?
De fapt, nici timpul nu mai are în oase versuri,
e doar un schimb de replici: cât ți-am dat, ți-am luat
din ani,
pragmatica îndeletnicire fără sfârșit se pare.
Mai bine fac un semn în gând și cred,
atât.
Să nu împart himere tatuate în frunze,,
nici drumurilor iluzia că sunt prea departe…
să tac, să nu mai scot un strigăt inutil.
Am altoit prin brațe anii tăi și sufăr doar
multiple nașteri, îmbrățișări, săruturi până târziu
în noapte și apoi visând o altă zi cu urmele desculțe,
voi alerga spre poarta noastră,
cu rustica intrare,
pe sub ramurile mărului de acasă
să-ți fiu...