nu știu să trăiesc seceta
crăpăturile cu sânge ale pământului
nici mușcătura tălpilor în flămânzeala
trupului nesătul care gata gata
nu mai iartă nimic nu mai iartă
Bunică
vino tu și învață-mă din nou
cum mirosea a ars și nu-mi era teamă
pe bătătura rotundă cât o lume
cât o grădină de lume acolo
nu rămâneam niciodată într-un singur loc
să mă prindă să mă prindă să nu-mi mai dea drumul era
un fel de-a v-ați ascunselea terminându-se cu bine
(dar oamenii mari nu mai știu de mult cum se termină cu bine)
și eram atât de mulți atât de nesinguri
cercul prin care durerea se tot opintea
în chip de pasăre căreia pricepuți și naivi
îi desenam aripile
o infinitate de zboruri
toți răsfirându-ne iar adunându-ne
pe fundul oceanului din care blânde ieșeau
crăpături libelule ierburi de bărăgan foșnete
alte vieți tot noi înșine undeva cândva într-un capăt de vreme
auzeam ce-i drept la răstimpuri
un fel de vuiet de depaaaarte
se făcea praf și treceau tancuri
peste fragede rănile mele
în vizuina frumoasă
închideam ochii îmi ascundeam usturimile
cifre ne provocau imaginația
adunam și lipeam luam de acolo așezam unde se cuvenea
fragile degetele își puneau trandafiriul
în imaculatul batistei din buzunar de copil
fără să le doară
strânsura cleștilor nici
moartea rândunicilor într-o primăvară
eu aveam o mărgică turcoaz
peruzeaua din poveste
în visul meu
se făcea ploaie... se făcea ploaieeeee...
Bunică
vino tu și învață-mă din nou