de una singură
am umblat o vreme
prin ploi
fără niciun acoperiș
fără nicio teamă
devenise cumva obișnuință
o vocație aparte
alunecatul cărnii din mine
diluarea sângelui până la
consistența apelor tulburi ce se fac
deodată liniște
liniște și lumină
în lumea aceea de frunze strivite
lumea tălpilor goale
albe pietrele își dezveleau frumusețea
de nimeni vreodată știută
în respirația pelerinului însetat
și nu mai era loc de carne
nu mai era loc de sânge
nici de singurătate
numai o potecă nesfârșită
ca o ieșire din sine
îmi lua
Pomul
îl dezlega de pământ
îi ținea adânc ascunse rădăcinile
într-un cântec
lângă fereastra prin care
renăștea
o familie întreagă
livada piersicilor
cu trunchiuri crescute
de sub degetele trandafirii
ale îngerilor albaștri