câteodată
mă gândesc la mine ca la o străină
cum de am avut timp sau răbdare
ce altceva în plus ce altceva în minus
să cresc
până la fereastră
până la spaima-violet-spre-lăuntru
până la chipul
necunoscutului pe care
mică fiind
una dintre grădinile mele
deodată s-a hotărât
să-l găzduiască...
nu vă supărați ochilor
nici tu mână
nici tu hartă cu hieroglife
că sufăr puțin de această amnezie minoră
nu sunt eu prima trădătoare
nici ultima care a pornit război crunt
împotriva ei înseși
adunați-vă
celulele palide țesuturile roșii
toți munții galbeni și mai-nu-știu-cum
cele câteva stoluri
trăiți-mă
până la cuvintele următoare
și următoare... și...
până când oasele mele albe decalcifiate
vor fi în stare să îngrașe
un alt pământ
la fel de nesătul și gol
adunați-vă
azi nu-mi permit blestemul nici deznădejdea
decât cel mult ca figuri de stil
mă așez
ca pământul de goală
la fel de flămândă
în mijlocul
acestui
poem
culege-mă
când va fi venit vremea!