dacă aș fi știut că pleci aș fi tras un loz
din azima cuvintelor rostite de tine cândva
acel loz pe care numai păsările știu să-l învețe zborul
spre arealul norocului de a rămâne om
scăpând de oameni privind de dincolo de
cețurile care apropie pământul de orbi

de undeva de departe ne privești privind cerul
căutându-te într-o aceeași literă M
pe care de multe ori n-o rostim
țuguiem buzele căutând sânul plin
cu bucuria de a redeveni oameni
într-o altă naștere mult mai fericită

cândva te vei întoarce lumină simplă
cutremurând pământul cu frumusețea inimii tale
și ne vom naște iar
într-un spațiu în care firele uneori se țes singure
în infinita urzeală a vieții... a vieților

(cineva îmi șoptește să nu plâng
nu plâng. scriu
zgomotul literelor
adâncește tăcerea din lacrimi)

Anne Marie Bejliu, 9 iunie 2017