Dă-mi ochii tăi să văd de Muntele dospește,
De unde vine ploaia ce-mi tropăie prin minte,
Cum se-nroșesc obrajii luminii ce-asfințește,
De Luna iese-n stradă din nou fără veșminte.

Dă-mi gura ta să învăț cerul iarăși să sărute
Buzele verzi de iarbă când roua nu se uită,
Ca el, pe orice floare din mâini necunoscute
O mint că e speranță într-un buchet de nuntă.

Dă-mi mana ta să-mi îmblânzesc pământul,
S-a încărcat de sfinți ca noaptea de neoane,
Nu mai am loc unde să-mi sap mormântul,
Poate-am să fac o groapă adâncă în icoane.

Și dacă n-am să pot, o să mă-ngrop în tine,
Doar tu mi-ai spus că-mi ești îndrăgostită,
Voi fi ca focul treaz într-un cuptor de pâine
Arzând de dragul tău în noaptea moleșită.