Sâmbure de nucă ți-a ajuns inima.
Ascunsă adânc în coaja-i de munci
lumea ți-o ia, aruncând-o ca pe o piatră în Magdalena
sau tu ți-o arunci…

Nici nu știi. Ai uitat cum sună scoica mării.
Înainte suna blând și angelic
iar sare îți cădea cristal pe timpan.
Acum, auzi pașii celibatarului
ce sfărâmă nisip și zloată sub talpă
și zgomotul înfundat al pescărușului
ce disperat își caută trilul prins în dans, de valuri.

Nu faci sens, nu ai făcut niciodată!
Marja de eroare sau păgânul care se-nchină la Chriști,
tu mereu ai stins lumânări la morminte
sau rupt trandafiri să îi pui în vază
admirând cinic cum secundele se pierd în paleta de culori.

Coarne de cerb ți-au ajuns mâinile.
cu ele împungi solitudinea,
ce-nconvoiată sub pomii edenici
Se preface moartă.
Privești cum te ispitește cu măști extrinseci de liniști
Măști ce ascund plânsuri de copil
prins în cușcă de Chronos.

O tu… îți place Chronos, nu-i așa?
Te cucerește blestemul lui:
Blestem cu măști, sau Chronos care le poartă.
Ți-a aruncat priviri timide din spatele rozelor
iar tu te-ai rușinat asemenei unei copile sub ochii Nordicului blond.
De atunci îl tot cauți în spatele tulpinilor cu ace și seringi.
Îți cauți blestemul. Așa poate,
dacă-ți înveninează plasma
și-ți spală roșul palid,
vei putea să îți ții sâmburele de nucă aproape de ține,
sau la adăpostul unor mâini fatidice din buzunar.

Tu nu-l poți proteja cu coarnele astea.
Dar poți spera că blestemul lui Chronos otravă îți va fi
mâini ți se vor odihni în buzunar
și-ți vor trece cu unghii de coaja dură,
devorând într-un festin Valhallic,
sâmburele dulce și copt.