îmi amintesc de ziua aceea în care am tras cu ochiul în camera lui tata
și-am zărit scăunelul acela fermecat
despre care încă n-au discutat poveștile în consiliul lor
l-am cărat pe ascunziș, ca să nu mă vadă nimeni și l-am pironit la capătul holului
ochii s-au tumefiat, știau că mi-e o frică teribilă de înălțime
dar totuși voiam să urc pe el, să văd, știam că odată ce voi vedea,
voi afla tot ce trebuia să aflu până
în momentul acela încremenit frumos în rama timpului
am închis ivărul ușii ca să creadă lumea c-am dispărut
ca o căprioară răzleață fremătam pe strunele universului,
ce pluteau lejer primprejurul meu
cum plutesc acum crengi de copaci pe fire electrice,
mișcate de-o forță fără nume
de-o forță pe care încă n-au inventat-o fizicienii
ele strivesc gândurile lumii pe străzi și le spun să rămână acasă de teamă să nu le cadă
vreun vis în înimă și să-i mistuie, să-i mistuie până la nesfârșit
of! această ninsoare nebună de aprilie, te văd dinspre lucarna holului
cuprins de acea beznă albă și rece
îmi pare că trăiesc sfârșitul pământului și-atunci am înmărmurit
cum, să plec așa,
fără să știu cine sunt?
m-am trezit proptită pe scaun în mijlocul holului -
m-am privit în oglinda
din față, din spate
o tăiam dinadins cu privirea
mai bine decât oricare alt cuțit din sertarul femeii din scara de-alături
fereastra ei aduce mereu a ars de la fructele de plastic cu care a umplut oalele casei
și le crede că-s vii, iese la balcon și le strigă vecinilor, fluturând fanioane
„fructele de plastic sunt vii, fructele de plastic sunt cele mai sănătoase, mâncați minimum trei fructe de plastic pe zi”
am înlemnit când m-am văzut în fața oglinzii
mai ales în fața ochilor mei spălăciți de pupila aceea care ba apărea, ba dispărea în neant
am prosternat în fața unuia și aceluiași gând
ce-mi conjură puterile
ca în ziua aceea
mă tot întrebam ce caut eu pe acest pământ și cine este, în general, cristina ursu
cum de am voie să respir, așa, fără să spun „mulțumesc”
și cum pot să calc o frunză pe care o doare
da, o doare, i-am auzit de atâtea ori trosnindu-i oasele necăjite pe stradă
și nu numai frunzei aceleia
dar și florilor pe care le-am rupt de opt martie să i le duc mamei
m-am oprit în mijlocul străzii și mi-am înfipt inima cu ghimpii cu care, bănuiesc,
florile se apărau de îmbulzeala oilor
adică a oamenilor
care mănâncă, pe deasupra, și baobabi
și de-atunci tot visam și visam cum în mijlocul străzii
m-apucă o mâna uriașă ca pe-o simplă fantoșă ce demult a uitat să gândească
sau să simtă sau, de ce nu, pe-amândouă deodată
mâna m-apucă de creștet să mă pună într-o vază maaaaaaare a universului
ea mustește de apă de culoarea cernelii menită să-mi curgă din călimară în vene
să-mi aducă aminte cum e să iubești în timp ce mergi pe pământ
și punctele acelea albe, supranumitele stele, prinse de univers în clipsuri exact ca
harta fizică a lumii din cabinetul șapte de geografie
și la pauze mă tot uitam la harta aceea și căutam să văd unde-i punctul care va arăta că
exist
și mă tot întrebam furioasă cum de nu se-arată pe hartă existența mea
și cum ar putea alții să mă găsească dacă nu-i arătat acolo, pe hartă
apoi a bătut tata la ușă și m-a întrebat unde e scăunelul fermecat, pesemne că voia
să se urce pe el, apoi vecina cu fructele ei de plastic în poală și toți ceilalți vecini aranjați frumușel
să se-ntrebe într-un cor același lucru nenorocit care tot bântuie lumea
de mii de ani și nu se mai termină
DAR EU CINE DRACU MAI SUNT?