când m-am născut mi s-a spus sa țip. țipă! și am țipat după ce am fost pălmuit
toată copilăria mi s-a tot repetat: învață! și am învățat
adolescența s-a ascuns timid după o tăcere... nu te aud mi se tot repeta
și ajuns aproape de vârf m-am obișnuit cu munca... să muncesc
indiferent de ceea ce am făcut, până acum am aruncat cu cuvinte golindu-mă
nu știu dacă s-a făcut o statistica a cuvintelor folosite de-a lungul vieții
dar sunt momente când îmi lipsește un te iubesc
lipsesc mulți mulțumesc din jur
și nici fericirea nu prea o văd decât arareori
ori am un început de cataractă
ori seceta a ucis orice boare de vânt
(după cum a spus un mare poet cândva)
poate că e maibine să stau jos și mă inventariez
sau poate mă re-inventez
dar poarta către mine însumi e închisă
lacătul ruginit și cheia aruncată
acolo, abandonat, mă aștept... oricum nu pot pleca fără mine
furtuna mă ajută să mă desprind de prezent
și cobor din cuvânt în cuvânt
tot mai adânc, tot mai aproape
îndrept, curăț, adun, ordonez, deschid
las aerul și lumina să mă găsească.
un cuvânt.
undeva pe frontispiciul sufletului
am gravat doar : revenire
mă îmbrățișez
și împreună plecăm lume după cuvinte frumoase