Din greșală am tăiat aerul care se respira din cer,
acum privesc răpus de întâmplare
și nu mă regăsesc în centrul atenției,
pășesc târșindu-mi pașii spre puncul de înâlnire
cu simțurile care mă înalță
și mă închin ție Doamne cu aer divin.

În diminețile cu ferestre pe ochi
stau într-un gând și scormonesc în adâncuri,
caut cu mâinile pacea ta dătătoare de viață,
visul va ieși ca o pasăre din scorbura timpului
cu aripile desfășurate peste inima mea
închisă într-un cuvânt.

Dar tu n-ai nevoie de cuvinte,
ai nevoie de crezul
prin care îți mărturisesc cu sufletul
trecerea prin vămile iubirii din ziduri
unde îngerii sunt călăuze.