uneori timpanul vremii e perforat de răcnetele
dovezilor de existare ale poetului,
prea rar unii plătesc cu privirea
metafora lichidă de la țâța cernelii
când umblă dezbrăcată prin patruzeci de zile
în ospiciul muzicii

e o muzică acolo,
fără de corzi vocale cântând pentru ochi
ți se aude în casa sufletului
solfegiind nemurirea
în inaniții de sunet

acolo
e un armistițiu cu timpul
după toate cele trupești să-ți dea hrană
măcar curiozități de priviri
speriate de decesul trupului tău,
vrând să te regăsească

străini de tine în viață,
ți-or nunti litere în sămânța
ce ai semănat-o murind