E regele vieții, neiertător, puternic
Și-și manifestă forța în tot ce este viu...
Are dorinți nestinse, e orb, părând cucernic;
De moarte nu se teme și-apare din pustiu.

Încearcă pretutindeni să supraviețuiască,
Știe de-înec să scape, din foc cu vâlvătăi;
Când e-n pustiu, el rabdă, bea rouă, mâncă iască
Și fuge de dureri, de răni, de vânătăi,

Dar vrea să aibă totul, sfidând orice pericol.
Atunci când simte timpul prezenței lui prescrise,
El se ivește-ndată chiar de-ar părea ridicol,
Că-ntreaga-i existență e-un șir de legi nescrise.

Iar când dă iama-n oameni, feriți că e sălbatec
Și joacă mii de roluri, să fie tolerat:
Întâi apare timid, prostuț, ne-ndemânatec,
Încât trezește milă că nu-i manierat.

Tiptil, evoluează-n model curtenitor
Și-ncet, devine starul din visul de-altă dată...
Dar, fix, și-atinge ținta și-apoi dispare-n zbor,
Iar tu te-alegi cu-o încă... grea lecție-nvățată.

Așa-i mereu instinctul. Și-și face datoria.
Ba, uneori devine turbat și furios!
Și totuși, totuși, drept e că el e temelia
Ce stă sub tronul vieții - și-ades ni-e de folos !

E ca un cal sălbatec cutreierând Pământul,
Ce poate fi-mblânzit legându-l la pârâu,
Dar de-i pui șaua-n spate, îți va sluji cuvântul
Și-oricât ar vrea să zburde, tu mi-l poți ține-n frâu !