trează la patru dimineața, februarie în a patra ei săptămînă,

luna în ultimul ei pătrar, femeia cu viață de mai mult de patru decade

cu dezgustul de a citi un roman, rău ca toate romanele la ora aceasta a dimineții, cu aceleași ape tulburi hiperrealiste pentru ea,

răul necesar fiindcă mereu rămîne instinctul vital, fiindcă supra-viețuirea nu e logică pentru muritorii de rînd, precum acest gen de femeie

cu bagaj de cuvinte și amintiri, cu astenia de a-și căra trecutul între noapte și zi, femeia singură care execută mișcări de extensie a brațelor pentru a diminua disconfortul,

privește pe fereastra cu sticlă, gîndește ce minunat că are curent electric în casă și pat în care să doarmă, își amintește lespedea de mormînt dată la o parte în fața capelei din cartierul ei și inscripția nihil sine deo lîngă vulturii aurii străjeri pe poarta cu lacăt și drugi de oțel,

simte temperatura cum va crește peste 10 grade celsius în acest februarie și ea stînd la fereastră o doare că luna, această împărătiță coborînd dintr-o icoană,

abia se vede Dumnezeule, un abur ca de moarte o înfășoară dar nu e haloul ei, ea abia dacă mai strălucește pe cerul senin și mijlocul ei e rupt ca fibulele antice descoperite de arheologi, ca o fractură de os subțire privită la radiografie,

și, veghind-o, ea strălucește mai tare și urcă din hăul ei de dedesubt, tot mai calmă și frumoasă, fără fisură,

cu stelele picotind înspre zori,

și apoi iată-l, izbucnește din nou, soarele orb, cerc de foc în care au murit din nou toate stelele, și cerul care se înfierbîntă mai mult decît spera ea acum