Rar vine acasă
nimeni nu știe când,
mă privește cu ochi de câine.

Nu spune mare lucru
tace ca o umbră fără contur,
împăturim timpul și-l folosim gol,
ne cunoaștem demult ca doi străini
care-și studiază gesturile și mimica
și se plictisesc reciproc.

Plecăm în grădina cu meri,
ne intră-n urechi zumzetul albinelor harnice,
ne prindem de mâini fără convingere
și strivim frumosul privind în depărtare.

Seara sosește pe nesimțite,
crepusculul tinde să ne ia ochii,
infinitul face abuz de necunoaștere.

Pe întuneric n-am simțit nimic
doar un somn agitat, treziri dese,
dimineața trece repede dezbrăcată de așteptări
cu o cafea fierbinte.

Nu ne facem iluzii
ca să nu ne întristăm,
pătrundem în interiorul adânc al sentimenntelor
și le exprimăm vinovați.