Eu mă cobor în ceața amintirii tale,
Ecoul pașilor și mâna ta ți-o simt,
Pe ochii mei, cu gândurile goale,
Mă las încet prin vidul ce-l presimt.

Simt câteodată-n mine, nereale,
Parfumurile florii neculese,,
Atunci abia prin mine trec spirale
De mângâieri, de carne ne-nțelese.

Tremurătoare mâna mi se-ntinde
Spre ceea ce ai fost și ești în mine,
Mă răstignesc pe formele rotunde
Și intru-n visul meu, ce-ți aparține.

Devin Neptun, izvoarele de lavă
Rostogolindu-se spre cer, înaripate
Ca doi sacrificați sorbind otrava
Din corpul lor cu buzele-asudate.

Și-ncepem iar cu începutul lumii,
Simțim ce recreează Cel de Sus,
În corpurile noastre sunt Stăpânii
La fel de sfinți și veșnici, ca Isus.