Mici, plăpânzi, cu aripioare,
Bulgărași gălbui de soare,
Au crăpat coaja la ou,
Piu! Piu! Piu! ca-ntr-un ecou.

-Cot! Cot! Cot! mama-i adună.
Ei mai fug, îi readună,
Numărând de zeci de ori,
”Doisprezece puișori!”

-Nu vă depărtați de mine,
Nu vă-ncredeți în oricine,
Nu v-ascundeți prin tufiș,
Pe sub gard, straturi, măcriș.

-Piu! Piu! Piu! răspund golașii,
Așa cum fac copilașii.
Vom sta la aripa ta,
Și mereu te-om asculta.

Nici bine nu terminase,
Trei golași cu șepci pufoase,
Au pierit, cică-n trifoi,
I-a spus cloștei un broscoi.

Cât s-a lamentat mămica,
Un pui urmărind furnica,
Pe cărare, spre izvor,
A-ntâlnit un carnivor,

Pe vulpoi, și dispăruse,
Cloșca, neagră se făcuse
De necaz. Dramă, vă zic!
Și a plans lângă tizic.

-Cot! Cot! Cot! veniți la mama,
V-am vorbit, să luați seama!
Frații voștri nu mai sunt,
Iată, sufletul mi-au frânt!

Cum ținea sfatul în șură,
Doi fugiră-n bătătură,
Curioși că un cocoș
Cânta mândru sus, pe coș.

Și-n mirări, ”O, ce minune!”
Un motan ca un cărbune,
A sărit asupra lor,
Cloșca strigă, ”Ajutor!”

Însă auzi doar vântul.
Bunica lucra pământul,
Iar bunicul bontănea
Poc! Poc! Poc! într-o canea.

După marea tragedie,
Un copil să-mi spună mie,
Câți golași cu puf de soare,
Și cuminți…cloșca mai are?