Snopii de cânepă aproape că-ntrecuseră gardul
mama da la meliță cu capul înroșit
se zguduia toată cu țâțele ei lungi
trăgând mănunchiuri firele sure

într-o rochie scorțoasă
eu prindeam pere scuturate de vânt
plesneam cu lingura de lemn în mielul sașiu
sau în pisoi
și existam

ochii ei de azur deveneau între cânepă tulburi
se luminau doar când era sigură
că nu mai are vreun
prunc îngenunchiat în pântec