Izvorul când își caută răspunsul
Sălbăticit pe-un munte de erori,
Nu știe unde-i izvorăște plânsul
Născut din ani și ani de întrebări.

Stă amăgit și-așteaptă amnistia,
Cu lampa încărcată ca o armă
Și își ascunde-n scrisul lui beția,
Ca santinela-n treaza ei cazarmă.

Cu undele în sârmele ghimpate,
Fără curaj abia-și ridică capul,
Își strigă albia să-i vină-aproape
În locul său să nu-i coboare altul.

Îmbujorată-n vis de-atâta trudă,
Ea mă ajunge-ntr-o duioasă haină,
Îmi poartă zestrea, nobila feudă
Și mă cobor în ea, ca fulgii-n iarnă.