avea ochii mai reci decât scurgerea
unei chiuvete murdare
tristețea băltea pe chipul lui
plecase de ceva vreme din apartamentul
din anii ´80
și nu se mai uitase înapoi
lăsase un dulap căruiau îi chiorăiau rafturile de gol
un pat care protesta în fiecare noapte
când îi simțea greutatea și bețiile puhave
câteva farfurii murdare
un aragaz ciclopic
și o masă construită ca o strofă safică
se clătina la fiecare mișcare
îi pusese câteva silabe la piciorul mai scurt

acum ajunsese în ultima gară a anului 2016
trenurile îi spânzurau agățate în jurul gâtului
călătorii așteptau evacuarea privind pe geamurile
vagoanelor din anii ´80
el freca absent cu degetul ecranul unui dispozitiv
care îl privea cu interes
și se gândea dacă merită să îi facă un selfie

,,el habar nu are cum să facă asta”
își spuse cu duioșie hexacore-ul prin android
,,ironia e că se numesc selfie”
apoi intră în stand-by
în timp ce trenurile se puseră în mișcare