orașul se adună în cuburi
simt cum
își strânge ultimele rămășițe
aud
vuietul acela prelung
ecoul tuturor celor care de azi
cuminți vor intra în materia trecutului
se face un fel de curățenie de primăvară
puțină geometrie
un picior în prag
„gata, nu se mai poate! ajunge cu smiorcăielile!”
martie vine cu bonusuri din polistiren
ne pipăim buzunarele
noile inimi
cutii de rezonanță pentru plastifianți
nu ne mai trebuie asigurări pe viață
nici clar de lună pentru rendez-vous-uri
ce mână se va încumeta să deschidă poarta-aceea?!
de-acum
ne vom ocupa spațiile vide
cu un gram de plastilină și mult sânge rece
1 retuș...2... 3...
schița numărul...
vom crește departe de noi
în laboratoare cosmice


cât poate să doară o tristețe căzută în gol?!

totuși
cândva
atât de mult îmi plăcea poezia orașului...
orașul în sine...