a rămas anotimpul acesta ciuntit
nici măcar tragic în care
nu noi ne purtăm umbrele
nici aducerile-aminte
zguduiți de voma pământului ca de întuneric
în ploaia de alice traversăm suspendat
ne lăsăm pășiți credem că
în curând vom atinge ceruri
busole ne sunt absențele pe care generos ni le dăruim reciproc
și-n loc de dor ni se face moarte
nu recunoaștem
visul nostru
țipătul ruginit în deșertul tăcerilor arse
– ruguri rău-inspirate în pieptul pescărușilor desfăcându-și zborul
litere pe care cândva le țineam ascunse sub munții lui Venus azi
punți către lumea lui Charon
e un timp greu
anotimp incomplet
egoiști
ducem cu noi iubiri gestante de plecare degeaba
facem din brațe semne rămâne
golul imens dintre ele