Pe-altarul dintr-un munte unde copilărise,
Se roagă încă focul, într-un abis de ceară,
Nu-i teamă de s-afundă în lumânări ucise,
El știe că-i un înger și nu poate să moară.

Se răzvrătesc icoane pe-a lor umezi pereți,
Le plânge rugăciunea în lacrimi de culoare,
Căci pe podea se scurge o mare de profeți,
Ce simt acum pământul că-i unica salvare.

Bătrâna teamă iarăși așteaptă lângă poartă,
Curajul s-o deschidă și l-a pierdut demult,
Bătăile de clopot, din pieptul meu, mă iartă
Când mă cobor în mine și îngerii i-ascult.

Stă cerul prins în stele în sfântă așteptare,
Pământul își deschide fântâna sa de cruci,
În cumpănă stă soarta când Luna nu apare,
Căci nu poți pe-ntuneric un suflet să aduci.

Întinde timpul mâna încurajat de noapte,
Și-ncearcă să trezească o clipă din trecut,
E iarna grea, târzie, de-atâtea veri în spate,
Și nu-și mai amintește de visul său născut!