Îmi iau vioara mea cea mică
Din lumea ei, acum străină,
N-o va mai ține nici o frică,
Nici altă mână clandestină.

Muntele meu e o fântână,
Profundă ladă de-amintiri,
Și-mi leg vioara în vitrină,
Cu-n lanț întreg de-nvinuiri.

M-am săturat de-a ei tăcere,
Notele-s roade neculese,
Pe coarde rupte, azi cratere,
Pline-s de gânduri ne-nțelese.

Pe ea voi pune versuri mute
Ce le voi scrie-n altă viață,
Am să le-nvăț să nu mă uite,
De-or fi iar cântărite-n piață.

Și-odată-n an mă voi întoarce
Cu-aceeași mână de-ntrebări,
Să-mi las dorințe să se joace,
Cu-aceleași note de-ntâmplări
.
Gura-n fântâna mea se lasă,
Căci setea fostei fericiri
Mi-a bântuit tăcuta casă
Cu-al ei deșert de amintiri.

Fug din năvodul vechii legi,
Pe insula din versul scris.
Vioara-i scuza ce mi-o negi ,
S-ajung pe țărmul altui vis.