mă invoc în lenea ta,
aceea supusă zeirii,
transformată în lăcaș de cult,
de închinare
genunchii șed zdrobiți alături
dând demâncare rugăciunii,
aceea mucegăită pe limba ta lenoasă
de vorbă dimineața cu o piele de șarpe
salivai venin și
m-ai chemat să te beau
în așternuturile tale îmi lăsasem timpul,
acela mai în aval de al tău
arborescent mai sugrumam o literă pe foaie
să te pot construi în cuvinte
ca pe o poezie fără titlu,
să nu te pot striga decât de acolo,
din suburbia tăcerii divine
acolo noaptea e lichidă,
o beau toți insomniacii rătăciți
pe partea dinspre amurg a somnului
suind piscuri de oboseală,
neiertați de la ticluirea păsărilor
cu aripi de ceară
când cetatea doarme își iau zborul
fără teamă de lichefiere