câteva luni, cineva acolo, atunci
ochii tăi de felină pătată, grupul de sprijin...

n-am cerut nimănui să-mi poarte de grijă
doar inimii ce-i acum revoltată
un glonț agățat de o pajiște ascunsă în munți
în ajun de Crăciun, între globuri de stânci
și beteală de ceață

îmi amintesc ermetica roată
ciocnirea dintre atlanții cu suflet de cal, speriați
casa cu ziduri mușcate de câini
unde podeaua scârțâie crud
sub aripi de piatră

îmi amintesc aluziv
pasul așezat în cerc peste două rânduri de gratii
umbra unui bolnav amăgit de o carafa cu vin
dedulcind cu umerii goi ieșirea din mit
o ploaie de meteoriți, parabola neputinței
strivită tandru între octavă
și ploaie cu gust de aspidă nearsă

strig, doar strig prin ferestrele joase
cuvintele joase
ziua alunecă surd, oamenii
vor locui de acum într-o gondola luxoasă

nu-mi pasă, puteți să trișați
steaua aceasta ce-mi scânteie
e obișnuită să îi așeze pe toți într-un colac de salvare
pe malul unei mări de carton colorat
e obișnuită cu ideile astea ieșite din comun
absurd abandon, trăsnind în dreptul inimii
nimicuri poate și un pic de umezeală

de aceea îți spun: ar fi cazul să fii mai atent
când ziua alunecă surd și apele
se întorc în munți volburate…

n-am cerut nimănui să-mi poarte de grijă
doar inimii îi mai pot oferi un pat peste noapte