Tai spinii sfinților, măcar,
Să-i fac penițe pe altare,
Cu foarfeca, bătrân florar,
Să scriu cu ei abecedare.

Ne vând eterne rugăciuni,
Copiii pun să le citească,
Icoane-n rame de minciuni,
Pe-altare duse să cerșească.

Pe pragul casei Lui mă bat,
Cu rădăcini adânci de soartă,
Copil, femeie sau bărbat,
Să-mi lase grijile ce poartă.

De sunt ca zalele de fier,
Din care moartea face coase,
Sau cele ce străbat pe cer,
Ca valuri triste pe mătase.

Le iau pe toate și le scriu,
Pe foaia unei cărți de viață,
Apoi o-nchid căci e târziu,
Legată strâns în lanț de ceață.

Sunt mulțumit că ceru-i drept,
Coboară Luna lângă mine,
Așa sunt mult mai intelept,
Abia acum sunt demn de tine.

Te-aștept, Micuțo, să te-mbrac,
Cu ani-lumină de iubire,
Să-ți las cu, gura mea de dac,
Pe trup doar răni de fericire.