Voi lua din tine înserarea, și noaptea o voi lua să știi,
Vreau să rămai doar dimineață, până-n amiază să fii zi,
Să-ți fiu ca un sărut pe frunte, iar tu iubită, ca un nor,
Căci tu erai micuța Mare, ce îmi plângea ca un izvor.

Pe țărmul insulei de-acasă, nisipul parcă-a dat în fiert,
De-o să mai stăm așa departe, va fi o Arcă în deșert,
Căci simt cum stâncile rămase, uscate fără apa Mării,
Par un vulcan aprins, de gratii, pe țărmurile închisorii.

Te vreau din nou să fii o Mare, din norul ce ai devenit,
Nu ne ajută nici un înger, nici Dumnezeu n-a îndraznit,
Pe insula din noi, departe, vom scrie lăcrimați de ploaie,
Până vei fi din nou o Mare, si eu un țărm întins pe foaie.