Începe-o vioară timidă să plângă,
Lunatice raze cu mâinile-ntinse,
Uimite aleargă în brațe să strângă,
Aprinsele note-a iubirii ascunse.

Sfidând nepăsarea izvoru-amuțește,
Și brâul de ape și-l leagă pe loc,
Ascultă vioara și singur vorbește,
Gelos pe arcușul de-atâta noroc.

Pădurea oprește arama să-i cadă,
Ciulindu-și coroana să poată visa
La Soarele zilei ce arde s-o vadă,
Cănd razele sale pe frunze dansa.

Ai milă, dorito, pășește pe vârfuri,
Eu sunt o cărare în tainica seară
Și calcă-mă, zee, aicea pe gânduri,
Aștept ca zăpada, o gură de vară.

Aude vioara și-n brațe-i coboară
Și noaptea sfioasă închide fereastra,
Pe gura de sobă, cenușa amară,
Aprinde visănd o flacără-albastră.