fără sens existența asta în care nu te împrietenești
nici cu umbra ta
totul e atât de rece la fel ca sufletul statuii din centru
de care mă îndrăgostisem când eram copil
când nu făceam diferența dintre oameni și pietre
toți erau la fel de enigmatici și reci

dansam pe sârma subțire a vieții ca un saltimbanc
care nu se temea de moarte
din când în când mă opream să mă confesez copacilor
utopie verificată de crezul meu fidel în reîncarnare

între un zâmbet și o lacrimă lumea părea o oglindă uriașă
pe fața ei nevăzută vremea se rătăcea mereu

măcar în vis te poți înălța deasupra - gândești
niciodată nu cobori mai jos decât deznădejdea ta
niciodată nu socotești zilele trăite în zadar
totul e cristalin și ușor ca un balon de săpun
în copilărie când te grăbeai să crești
să-ți ajungi din urmă visul

e frig în tine ca-ntr-o biserică
dar iubești destrămarea asta - un gol
îndrăgostit de el însuși

o mirare oarecare atât cât trece o lumină
din ochii amiezii în ochii înserării