Am să te judec, tată
Am să fiu plină de pată;
Am să fiu doar o fată;
Exilată, Turbulentă...

Unii zic că Violentă.
Pașnic de Dementă.
Și am să te judec, tată
Că am fost astfel creată

Menită să dispar în artă
Ca o fantomă deșartă;
Vânată, judecată, ciudată
Iremediabil ignorată.

Tot ceea ce simt nevoia
Să judec la tine, este voia
Unui Zeu cuprins de paranoia
Să spargă în mine acea "Aia"

Toate acestea nu sunt demne
Să se numească cuvinte, ci semne
Că trauma necuvintelor devine
Motivul unei existențe divine.

Și abia atunci am să mă împac
Cu ideea că în sfârșit nu o să mai tac
Acolo unde se sfârșește un drac
Și o să reîncep să exist fără capac.

Aceasta nu a fost o poezie,
A fost mai degrabă o scânteie.
O frustrare, o dorință, o femeie
Feeria cuprinsă într-o idee.

Am să fiu însăși durerea faptului
Că înțeleg imposibilitatea capului
Judecătorului cel spart în saltul lui
De a atinge nebunia visului.

Recunosc că am fost răpită,
Dar nu de extratereștri, ci iubită
De un Demiurg care, deși defectă,
M-a iubit mai mult decât tu, tată!

Cred că am fost răpită de lumină,
Pe patul nașterii după cortină,
Și am ajuns înainte să mă nasc,
Acolo unde merită să mor ca să renasc...