Vine o nouă inspirație,
dar va trece și ea, ca durerea de dinți,
ca vacanța aceasta, în pas grațios spre o alta,
mult mai prelungă, prea deschisă la pungă.
Inspirația asta
îmi spune că se pregătește un concert fără spectatori,
că-s prea pustiu, iar sunetele
nu sunt îndeajuns de înalte pentru surzenia lumii.
Mă uit la ea cum fâlfâie din aripi,
cum ciocul îi lovește în geam.
„Ești o pasăre străină - îi zic -
ai greșit adresa,
timpanul meu
e prea sensibil pentru sunete așa de înalte.
Ți-aș putea descrie
penajul, zborul tău elegant,
însă n-am chef de atâta risipă.”
A mai fâlfâit puțin,
și-a plecat.
În urma ei,
ceva părea că s-a cutremurat:
nu sufletul,
nu pământul,
nici liniștea de la-nceput,
doar ceva care-a durut,
mult a durut.