Inimi pierdute în neantul deșertului,
Împușcături și scriitori calmi...
Dorințe ascunse de vălul infinitului
Care se ascunde în psalmi.

Mi-aș fi dorit să fiu altcineva,
Îmi vine să dau foc poeziilor,
Dar nu pot.

Inimi răsărite din inima iadului,
Înflorind ca niște crini, neamului
De iudei lăsați în mâna neantului,
Și noi, cine suntem noi, marginea șanțului?

Mi-aș fi dorit să fie adevărat,
Că trei porumbei la geamul meu bat,
Ca și când mă așteaptă trei îngeri,
La lumină să mă-ntorc, ca ieri....

Dar câte inimi pierdute în neantul absolut,
În care nu mai termini ce-ai început?
Sperând, în gând, că patima mea poate fi stea
La miez de noapte, cu-o rugă, perdea...

Mi-am dorit prea mult să fie adevărat,
Poate că a fost totul un joc al zeilor:
Pasărea albastră, semnele, porumbeii
Și labirintul pierzaniei și minciunilor...

Dar mi-am dorit prea mult să fie adevărat,
Un singur semn, cât mai curat,
Că iubirea va învinge neamul blestemat,
Că va învia lumina în iadul damnat.

Iar acum, totul s-a terminat:
Am plecat cu douăzeci și unu de nuferi,
De șapte ori câte trei să speri,
De șaptezeci de ori câte șapte iertat.