Există oameni mult mai liberali decât mine, care sunt convinși de sensul adânc și caracterul benefic al existenței paradisurilor fiscale, al conturile off shore, al francizelor de tot felul, al importurilor și exporturilor de capital, al circulației neîngrădite a banilor din și înspre colonii (sau neocolonii), al externalizării forței de muncă sau resurselor și în general al tuturor celorlalte practici prin care capitalismul dat în pârg se asigură de faptul că lui Warren Buffet și celorlalți capitaliști simpatici ai planetei le merge bine.
Conform logicii liberale de fiecare dată când costul de producție al unui tricou mai scade cu 10 cenți, urmare a lungirii timpului de muncă a vreunui prăpădit din Filipine, mie îmi merge mai bine, prin reprezentanții mei cu bani. După cum tot mie mi-ar merge mai bine, zice-se, și dacă bieții investitori-filantropi-gospodari nu ar mai fi stressați cu tot felul de impozite (al căror sens profund este, în viziunea liberală, acela că mă îndeamnă pe mine la lene).
Căci ce motivație ar mai avea bieții oameni să muncească pentru comunitate dacă la fiecare miliard produs prin râvnă și dosit prin Panama, li s-ar cere să plătească milioane ca impozite?
Problema socială a secolului nostru, acum că ideologia comunisto-socialistă a răposat în zăngănit de ziduri distruse, rămâne polarizarea excesivă a societății, gradientul mereu în creștere între dobitocii crescuți cu parizer, distrați cu meciuri și puși la jug o viață și cei câțiva care, fără a produce în fapt ceva în plus pe Pământ, trăiesc în fel de fel de paradisuri, inclusiv fiscale. Cei care dintr-o trăsătură de condei, eliminare de taxe, eludare de lege sau decizie arbitrară câștigă și consumă cam cât o comunitate de puliști.
După aproape 30 de ani de capitalism exuberant am putut vedea cu toții care este proporționalitatea între merit și avere, între succes și bonitate, între responsabilitate socială și capital. A mai crede în efectul benefic al privatizării, liberei inițiative și în liberalismul vieții de zi cu zi ar fi o gravă ofensă adusă funcționarilor blazați de la RCS-RDS, ”specialiștilor” ENEL aflați permanent în scărpinarea cheliei sau celorlalți ca ei, după cum imaginea capitalistului de succes bazat pe talent, idei și simț antreprenorial nu are de ce să treacă de imaginea cu brațele ridicate ale lui Becali, atunci când hahalerele mai câștigă un meci.
Trăim ca atare o nouă propagandă și o nouă minciună, numai că de data asta minciuna este cea pe care ne-o repetăm singuri: că așa este bine, că altfel nu se poate și că, dacă am fi mai deștepți, mai prezenți, mai antreprenoriali, mai harnici, mai etc am avea și noi.
Nu este adevărat, nu am avea, tot sistemul este bazat pe sporirea avutului altora, nu există nici o șansă să te lupți cu asta după cum nici un ied de antilopă șchiop nu se poate întrece cu un ghepard flămând, oricât de neîngrădită și liberală este savana.
În context sigur că devine enervant să constați că nici măcar regulile acestui joc, plata unei minore contribuții din câștiguri, nu le convine acestor potentați, capabili a învârti miliarde prin cine știe ce fundături cu colibe din Caraibe numai și numai pentru a se asigura că mamele celor pe care îi exploatează zi de zi nu or să vadă nici un sfanț sub formă de spitale, azile sau alte lucruri care s-ar putea face din contribuția lor.
Și dacă în cazul capitalistului contemporan aceasta este o atitudine normală, găsesc cu adevărat reprobabil să constat că și politicianul, cel care explică zi de zi cum e cu corupția, cu responsabilitatea socială, cu proiectele și cu oamenii, face la fel.
De asta eu aș interzice complet procedura de a transfera bani peste frontieră, sau aș taxa-o repetat și de asta aș interzice persoanelor publice, celor care rulează afaceri și bogaților să scoată bani din țară.
Și nu cred că, în afară de o oarecare lipsă de marfă la McDonald și poate niște țigări mai proaste la colț am suferi realmente cu toți, dar mai ales nu cred că, în timp, această suferință nu ar merita.