în fața bisericii un cerșetor orb
covârșit de toate punțile pe care nu le-a putut trece
din cauza infirmității lui
poartă un cerc luminos pe umeri

imaginea lui îți mișcă sufletul până la sfințenie
asemenea unui vers ce crește în tine ca o iarbă
de leac

lumina e plină de oameni triști - gândești
pe unii îi vrea doar pentru ea îi desparte de ei înșiși
îi condamnă la războaie nedrepte
chipuri cu priviri rătăcite ca ale copiilor
abandonați prin gări
singurătatea le-a desenat pe retină un înger
neclintit în veghe

suferința lor mă ajunge din urmă
are sunetul unui pian dezacordat
cântă tremurat cu genunchii la gură

timpul suntem noi sau lumina
care uită să mai răsară?