și ce bărbat cuceritor a fost,
scria autografe direct pe cer;
oarbe la condiționări planetare,
se aliniau stelele în fața lui.

unchiul Bill tăia stânca în cristale perfecte,
apoi le ținea pe fiecare-n palmă,
până prindeau puls și-ncepeau să zvâcnească
pe gâtul de lebădă al zilei.

avea inimă mare, unchiul Bill,
bătea-n metonimii pentru karma poeților din urbe;
acum, după ce nu mai este,
le-au crescut limbile crestate poeților
și le ies din gură șerpește;
dintr-atâtea pseudonime,
nici nu mai știi pe cine saluți...

unchiul Bill prefera aventura,
s-a dus cu intercity pân’ la Paris,
a fost prima și ultima oară,
când a-ncercat să numere copacii, în mare viteză
și să se-ndrăgostească, în gândul lui, de B.B.,
înainte ca B.B. să se fi îndrăgostit de câini.

nu s-a-ntors cu niciun suvenir,
că avem și noi Arc de Triumf,
nimeni nu trece pe sub el mai bine decât românii,
bătând pasul /pe loc;

nici de Turnul Eiffel nu vorbea,
avem Coloana Infinitului,
încap pe ea și vulturul, și cioara,
doar un gard de aer rece îi desparte.

ființă exotică, unchiul Bill...
până și tristețea a primit-o ca pe o rudă,
întâi în ochiul stâng, apoi în ochiul drept
și, când i s-a așezat pe malul inimii,
s-au aruncat îmbrățișați în gol.

uneori mi se face tare dor de unchiul Bill,
m-aș duce să-i caut vreun urmaș chiar la Paris,
dar dacă nu găsesc, ar trebui
să merg mai departe,
iar eu n-am cu ce.